Norvegia Express (II)

Introducere în Norvegia express

În prima mea săptămână în Norvegia, ca parte de integrare în programul insitutiei la care am aderat, am avut de îndeplinit niște sarcini. Printre ele, de departe cea mai grea a fost și cea mai marcantă.

Eram un grup de 16 oameni de diverse naționalități, care ne întâlnisem pentru prima dată acolo. Ne cunoșteam de maxim o săptămână. Am tras la sorti perechile, apoi am tras la sorti din mai multe nume de orașe aflate la distante aproximativ egale de locația noastră. Aveam ca obiectiv să ajungem în orășelului repartizat după tragerea la sorți și să fotografiem un anume obiectiv din locația respectivă, apoi să ne întoarcem.

Locuiam într-un  hotel

pe vârful  unui munte în apropiere de Lillehammer. Erau in jur de 20 de kilometri de la locație până la drumul principal, apoi în jur de 100 de km până la punctul ales. Ni s-a dat 100 de Nok (coroane norvegiene = aproximativ 50 lei, bani de o cafea) de pereche și am fost coborâți de pe munte până la autostradă cu mașinile școlii. Am făcut pereche cu un ungur, Mark. Spre deosebire de mine, el avea experiență în călătorii, vizitând deja câteva țări până să ajungă în Norvegia. Eu aveam experiență la autostop. De la Piatra Neamt la Iași sau la Cluj, de la Iași la Costinești, sau Bucuresti, să fac autostopul în Romania în anii 2012 era simplu și chiar distractiv. 

În țară cunoșteam locurile, oamenii, limba. Aici nu aveam decât o hartă de hartie. Pe atunci tehnologia nu era așa evaluată și telefoanele smart nu fuseseră încă inventate. 

Autostop pe autostradă 

Am presupus ca e cel mai simplu să o oprim o mașină la intrarea pe autostradă. Ce nu am știut atunci era că în Norvegia, mașinile care intră pe autostradă au prioritate. Asta înseamnă că toate mașinile treceau pe lângă noi cu viteză ridicată. Mai mult decât atât, autostopul  pe autostradă sau în preajma ei este interzis, iar în Norvegia  lumea este setată în a respecta regulile.

Șoferii ne făceau din faruri, ne claxonau sau chiar scoteau mâinile pe geam și ne salutau în urale.  Pe noi ne apucase disperarea. Nu oprea nimeni. Începuse ploaia. Ploaia la final de septembrie e un fel de burniță. Patru ore mai târziu, am renunțat la poziție și ne-am izolat într-o benzinărie doi kilometri mai sus. Nici la benzinarie nu am avut noroc de mașină, însă măcar am primit ciocolată caldă și cafea pe gratis și ne-am mai incalzit. 

La șase ore de când plecasem de la punctul de start aveam doar cinci kilometri făcuți din traseu, eram uzi, înfrigurați și cu speranța aproape pierdută. Să ne întoarcem la hotel a fost o opțiune pe care amândoi am respins-o din start. Eram deciși să reușim, indiferent cum și cănd avea să fie asta.

Până la urmă ne-a luat o doamna bine cu accent balcanic care ne-a dus cam șaptezeci de kilometri până la ieșirea de pe autostrada în apropierea orășelului unde trebuia să ajungem. Am mai stat cam o oră aici până a oprit un tip cu o camionetă.

Era un polonez.

Zidar. Trăia și lucra de 10 ani în Norvegia.  De la el am aflat că norvegienii sunt amabili cu străinii, dar reticenți când e vorba de lucrurile lor. Adică nu o să ia străini in mașină și nici în casă, dar poate o să le cumpere o masă la un restaurant scump și ceva de băut. Așa că trebuia să ne bazam pe emigranți ca să primim ajutor.

Nu ne-a trecut prin cap să îl întrebam pe el de cazare decât după ce ne-a lăsat în centrul orășelului. Afara era deja amurg. Am găsit repede locul pe care trebuia sa îl fotografiem și abia atunci am realizat că trebuie să ne găsim un loc de dormit. ( Deși Norvegia e o țară aparent sigură, aveam indicații clare să nu călătorim după apusul soarelui.  

Localitatea în care ne aflam era foarte mică, un sătuc.

Avea un supermarket și o stație peco, în centru, apoi vreo două străzi cu case. La marginea ei, se găsea o parcare unde erau depozitate containere navale. Doi băieți care lucrau acolo ne-au dat codul de la lacăt la un container care se afla separat față  de restul pentru că trebuia pregătit pentru transport. Înăuntru  erau saci cu haine. Nouă  ne-a fost clar de la început ca acolo vom dormi.  Containerul era ridicat pe piloni, noi aveam saci de dormit, totul era perfect.

Ne-am  considerat norocoși și, am hotărăt să ne petrecem seara la stația peco până să ne băgăm la somn. În plus aveam șanse să mai găsim ceva oameni și să se ivească o oportunitate mai bună de cazare. Până să ajungem la peco s-a pornit iar ploaia, iar oamenii din orașel probabil s-au retras în casele lor. Străzile erau pustii.

La Peco am primit niște gogoși, sandwich-uri cu branză neagră(sppecialitate norvgiană) și cornuri plus ciocolată  caldă și cafea pe gratis. Am fost mai mult decât mulțumiți. Am mai întrebat câțiva oameni  de acolo de cazare, dar nu prea ne-a băgat nimeni în seama.  Clienții care intrau în Peco erau mai mult turiști  sau oameni în tranzit la ceas de seară. 

La nouă seara ne-am instalat

în  sacii de dormit așezați confortabil pe mai mulți saci  de haine.  Era cald și uscat. Eram feriți de ploaia și vântul de afară. Am dormit până la cinci dimineața când am realizat că suntem în mișcare.  Băieții din seara precedentă  ne-au spus că tirul era pregătit  pt transport, doar că informația a trecut ușor pe lângă mințile noastre. Spre norocul nostru șoferul ne văzuse în container și s-a gândit doar să ne sperie puțin, ancorând tirul și făcând vreo două ture prin curte. 

Sau cel puțin așa am presupus noi. Nu știa engleză,  ne-a salutat și și-a văzut de treabă. Noi am făcut la fel, nu întelegeam limba lui așa că ne-am strâns sacii de dormit și am plecat la drum.  Am mers pe jos până a trecut prima mașină. Era același polonez care ne luase cu o seară înainte. Se ducea la muncă. Ne-a lăsat  aproape de autostradă și și-a văzut  și el de drumul său.

Spre seară ne-am întâlnit toate echipele la hotel

Unii au găsit cazare la cei care i-au luat la ocazie. Alți au dormit în stația peco, pe scaun, cu capul pe masă. Nu a contat cine s-a întors  primul, nu a fost nicio penalizare pentru cei care nu au reușit să se întoarcă. Au fost doar lecții. Lecții pe care fiecare și le-a însușit pentru sine așa cum a putut. Experiența ne-a scos din confort. Ne-a făcut sa înțelegem că putem depășim limitele, iar în situații disperate putem lua decizii care să ne scoată din dificultate. 

Am mai avut astfel de experiente

Au urmat aproape doi ani de cursuri și acțiuni, fiecare menite sa ne ofere o lecție, să ne învețe ceva nou și să ne facă mai puternici. Iar mai târziu,  când am luat lumea în piept și am pornit fiecare din noi să o explorăm, am fost pregătiți. Si atunci când am ajuns în Africa și India am reușit  să ne adaptăm. Am început și am dus  la bun sfârșit un proiect umanitar pe durata a șase luni.

Cănd povestesc despre experiențele mele, mulți oameni se uită la mine ciudat. E greu de crezut că într-o țară nordică extrem de civilizată poți să te pregătești să faci față unor provocări în țări din lumea a treia. Din punctul meu de vedere, să te descurci fără bani într-un loc cu oameni înstăriți este mult mai greu decât într-un loc cu oameni săraci. Iar dacă poți  ajunge în vârful unui munte și te simțibine, poți să îți găsești drumul și prin deșert. 

Dar experiențele nu țin doar de bani ci mai mult de fapte. Fiecare situație prin care am trecut, ne-a învățat ceva,  ne-a adus experiență și ne-a făcut mai îndrăzneți pe drumul către  necunoscut. Îar într-o călătorie  contează prea puțin destinația și mai mult drumul până la ea.

Am mai scris despre asta și sper să mai am ocazia pe viitor să vă mai povestesc din experiențele mele.

Un articol mai detaliat despre Norvegia gasiți aici.

__________

După proiectul umanitar din India am scris o carte, unde am așternut pe hârtie toate trăirile mele din acea perioadă. Cartea și-a epuizat stocul fizic, dar poate fi comandatâ în format electronic de pe Amazon. Dacă l-ai comandat și nu te descurci cu formatul contactează-mă și te ajut cu plăcere.