Călător în pandemie a fost un fel de atrofie. Pentru că m-a făcut să mă simt mereu nepregatit și incomplet. Pentru că mi-a luat libertatea. Amenințat mereu de noi reguli, testări și orânduiri incomplete în funcție de regiune, tară, zonă. Desigur, pandemia ne-a șocat pe toți. Nu a contat dacă eram sau nu obinuiți să călătorim sau ne plăcea să stăm în casă. Pentru toți a fost greu, anevoios, poate chiar penibil. Și sunt convins că nu mi-ar ajunge sinonimele să desciu modurile în care ne-am simțit fiecare din noi când ne-am aflat în postura respectivă.
Obișnuit să călătoresc frecvent, pandemia m-a întors la călătoriile cu degetul pe hartă. Impasibil de mișcare, am admirat locuri prin care am trecut în fotografii cu amintiri. În acelasi timp a consemnat și sfârșitul unei ere. Nu, nu înseamnă că m-am oprit din a fi călător. Atunci m-am hotărât să mă mut înapoi acasă, în România. Am acceptat un job de corporatist intrând în rândul oamenilor care au concediu o dată pe an. Am ajuns să mă bucur și de cateva zile libere în sărbătorile legale. Trecerea de la 12 săptămâni concediu pe an la 21 de zile a fost bruscă și abruptă. Munca nu mă afecta în mare măsură. Lucram de acasă, din fața calculatorului, însă acest acasă aducea cu el și restricția de mișcare.
Primul gând a fost de claustofobie.
Chiar aveam impresia că lumea putea să o ia razna între patru pereți. Simțeam că pot cădea ușor de pe marginea prapăstiei. Când ești călător, îți petreci timpul căutând destinații. Apoi posibilități de transport, avion, autocar, tren, cazare și locuri noi de descoperit. Studiezi zonele, afli părerea altor călători, verifici condițiile de intrare în țara respectivă, îți faci un buget. Apoi le iei pe toate și le pui cap la cap și stabilești un traseu, un itinerariu în funcție de timp, bani, locatii, etc. Faci rezervări la hotel, cumperi bilete de avion în avans. Și in final, când sosește ziua stabilită, ca o încununare a eforturilor organizatorice depuse, îti iei bagajul și pleci. E drept ca uneori poți fi călător spontan , te urci în tren spre Timișoara şi te trezești la Viena; sau iei o ocazie și șoferul merge la Budapesta; profiti de oportunitate ca să nu mai cobori la Oradea. Cum să spui NU la viață când Soarta te-a pus în direcția potrivită?
În pandemie totul a fost fictiv.
O atrofie cum spuneam. În vară am numarat zile libere și le-am adunat. Am pus deoparte câțiva bănuți și am cumpărat un bilet de avion. Să ne riscăm pentru o săptămână de libertate. Doar că nimic nu mai era ca înainte. Legile se schimbau prin ordonanțe de urgență, mai repede decât ajungeai de acasă la aeroport. Zborurile au fost anulate, ca să fie reluate suficient de târziu cît să nu se mai poată pleca. Am primit vouchere în loc de banii pe bilet. Am luat alte bilete mai târziu cu speranța omului visător la concediu. Am schimbat strategiile vechi acceptând că trebuie să merg unde se poate, nu neaparat unde îmi doresc. Doar să plec de acasă. Și zborul a fost anulat din nou. De data asta nu am mai primit vouchere pentru că biletele erau luate cu vouchere, adică cadouri. Pandemia nu era vina lor. Si m-am oprit din a încerca să mai plec. Vara aia s-a dus așa… Dar nu am încetat niciodată să fac planuri. Iar planurile au rămas mult tip fictive. Ciuntite de incertitudinea mișcării.
În vacanța de iarnă am zis că trebuie să se poată, nu o să anuleze nimeni zboruri de sărbători. Şi am cumparat iarași bilete. Bucurie, dorință, speranță. Și nu le-au mai anulat, dar ne-au impus teste PCR și carantină tur-retur. Într-o vacanță de o săptămână nu ai timp zece zile carantinat. N-am mai plecat. Dădusem pe bilete mai puțin decât costa un test Covid. Hai că e bine și acasă. De când nu am mai făcut sărbătorile cu familia?
Nu se schimbase aproape nimic. Făceam planuri de călătorie mereu. Doar ca ziua plecării se încăpățâna să nu mai vină.
În vara următoare am apelat la o agenție de turism.
Pentru mine a sunat ca o blasfemie. O altă atrofie. Obișnuit să îmi caut singur drumul și scopul, să merg unde văd cu ochii căutându-mi libertatea, am acceptat să dau bani la o agenție ca să îmi garanteze un loc în charterul lor și la hotelul impus. Parcă mergeam fără o mână. Dai banii, te urci in avion, ajungi la hotel, ai mâncare, băutură, piscină, apoi te intorci acasă. Nu a trebuit să fac nimic. Doar să stau relaxat. Păi nu asta făceam şi acasă? Pentru majoritatea oamenilor asta înseamnă concediu. O fi bine şi aşa. Total de acord cu ei. Dar pentru mine a însemnat să dau bani la alţii să facă ce fac eu de fiecare dată. Asta e treaba mea și îmi place!
Dar măcar am plecat undeva. Articolul aici.
Despre all inclusive și last minute în articolul următor.